Management-ul furiei

By ianuarie 10, 2015 Articole No Comments

A avea de-a face cu furia copiilor poate fi enigmatic, obositor și stresant pentru adulți. În realitate, una din principalele probleme în a avea de-a face cu furia copiilor este propriul sentiment de furie ce ia naștere în noi. A fost confirmat că noi, ca părinți, învățători, consilieri și administratori trebuie să ne amintim că la rândul nostru nu am fost învățați să lucrăm cu furia ca o parte a vieții în propria copilărie. Am fost învățați că a fi furios echivalează cu a fi rău, fiind, în mai multe situații, determinați să ne simțim vinovați pentru exprimarea furiei.

Va fi mai ușor de lucrat cu furia copiilor dacă scăpăm de această noțiune. Scopul nostru nu este de a reprima sau distruge sentimentele de furie în copii sau în noi înșine, ci de a accepta aceste sentimente, respectiv de a le canaliza către rezultate constructive.

Părinții și învățătorii trebuie să le permită copiilor să experiențieze întreaga paletă a sentimentelor. Competențele adulților pot fi apoi direcționate în a arăta copiilor modalități acceptabile de exprimare a sentimentelor. Sentimentele puternice nu pot fi reprimate, iar ieșirile nervoase nu trebuie întodeauna privite ca un semn al unor probleme serioase, ele trebuind recunoscute și tratate cu respect.

Pentru a răspunde eficient la comportamentul mult prea agresiv, în anumite cazuri, al copilului, trebuie să avem câteva idei despre ce anume ar fi putut cauza respectiva ieșire. Furia poate fi apărarea împotriva sentimentelor dureroase, poate fi asociată cu eșecul, lipsa respectului de sine și sentimentul de singurătate și izolare sau poate fi asociată cu anxietatea, respectiv cu situațiile asupra cărora copilul nu are niciun control.

Sfidarea nervoasă poate fi, de asemenea, asociată cu sentimente de dependență, iar furia poate fi asociată cu nefericirea și depresia. În copilărie, furia și nefericirea sunt foarte apropiate și este important să ne amintim că ceea ce un adult simte ca fiind nefericire este exprimat de către copil sub forma furiei.

Înainte de a arăta metode specifice de a gestiona ieșirile agresive și nervoase, câteva puncte trebuie subliniate:

  • Trebuie să distingem între furie și agresivitate. Furia este o stare emoțională temporară cauzată de frustrare; agresivitatea este deseori o tentativă de a răni o persoană sau a distruge un bun.
  • Nu este necesar ca furia și agresivitatea să fie cuvinte interzise. Altfel spus, privind comportamentul agresiv al copiilor, trebuie să fim atenți în a distinge comportamentul ce indică probleme emoționale de comportamentul care este normal în anumite situații.
  • În tratarea copiilor furioși, acțiunile noastre trebuie să fie motivate de nevoia de a proteja și nu de dorința de a pedepsi. Părinții și învățătorii trebuie să arate copilului faptul că sentimentele sale sunt acceptate, sugerând alte modalități în care acestea să fie exprimate. Un adult ar putea spune, spre exemplu Lasă-mă să îți spun ce ar face unii copii în această situație … . Nu este de ajuns să le spunem copiilor ce comportamente nu sunt acceptabile. Trebuie să îi învățăm metode acceptabile de exprimare. De asemenea, trebuie găsite metode în a comunica ce se așteaptă de la ei. Contrar opiniei generale, pedeapsa nu este cea mai eficientă cale de comunicare cu copilul în a arăta ce anume așteptăm de la el.

Răspunsul oferit unui copil furios

 

Unele din următoarele sugestii pentru a lucra cu copiii furioși au fost luate din cartea ”Copilul Agresiv” ai cărei autori sunt Fritz REDL și David WINEMAN.

 

Surprinde copilul când este cuminte. Spune-i copilului care comportament te mulțumește. Răspunde la eforturile pozitive și susține comportamentul dezirabil. Un părinte atent și grijuliu va găsi nenumărate oportunități în timpul unei zile să facă comentarii ca <Îmi place cum ai venit la cină fără să îți reamintesc>, < Apreciez cum ți-ai așezat hainele deși te grăbeai să ieși la joacă>, < Apreciez că ai avut răbdare cât vorbeam la telefon>, < Mă bucur că ai împărțit gustarea cu sora ta>, < Îmi place că te gândești și la alții>, <Mulțumesc pentru că ai spus adevărul>.

În mod similar, învățătorii pot susține comportamentul pozitiv prin afirmații ca: <Știu că a fost greu să îți aștepți rândul și sunt fericit/ă că ai reușit>, < Mulțumesc că stai cuminte la locul tău>, <Ai fost foarte atent când ți-ai ajutat colegul la tema>, < Ai lucrat mult la acest proiect și îți admir efortul>.

Ignoră în mod deliberat comportamentul neadecvat ce poate fi tolerat. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ignori copilul, doar comportamentul acestuia. Ignorarea trebuie să fie deliberată și consistentă. Chiar dacă comportamentul poate fi tolerat, copilul trebuie să înțeleagă că acesta este neadecvat.

Asigură posibilități de exprimare fizică sau alte alternative. Este important pentru copii să aibă posibilitatea de a face exerciții fizice și mișcare, atât acasă cât și la școală.

Folosește mediul înconjurător. Comportamentul agresiv poate fi încurajat prin aducerea copilului în situații dificile, provocatoare. Trebuie să încercăm să organizăm mediul înconjurător, astfel încât să scadă probabilitatea ca unele lucruri să se întâmple. Opriți o activitate problemă și înlocuiți-o cu una acceptată. Câteodată regulile și spațiul pot fi prea limitative.

Folosește apropierea și atingerea. Stați mai aproape de copil pentru a reduce impulsul său agresiv. Copiii sunt de multe ori calmați de apropierea unui adult și exprimarea interesului față de activitățile acestuia. Copiii în mod natural încearcă să-i includă pe adulți în activitățile lor, în timp ce adulții, de cele mai multe ori, sunt enervați și deranjați de aceasta. Copiii foarte mici și copiii cu probleme emoționale au o nevoie mai mare de implicarea adulților în activitățile lor. Un copil pe cale să folosească o jucărie într-un scop distructiv este ușor oprit de un adult care arată interes pentru ceea ce face acesta. O ieșire nervoasă a unui copil mai mare care face eforturi pentru a citi poate fi prevenită de un adult interesat care să se apropie de copil și să-i spună  <Arată-mi care cuvinte sunt mai dificile>.

Fii pregătit să arăți afecțiune. Câteodată tot ce este necesar pentru ca un copil nervos să își recapete controlul este o îmbrățișare surprinzătoare sau alt impuls afectiv. Copiii cu probleme emoționale pot avea, însă, dificultăți în a accepta gestul de afecțiune.

Relaxează tensiunea prin umor. Glumind cu copilul până la ieșirea din starea nervoasă oferă acestuia posibilitatea de a salva aparențele. Însă este important să facem diferența între a salva aparențele, respectiv tachinare și ridiculizare.

Adresează-te direct copilului. Spune-i copilului ce simți și cere-i înțelegerea. De exemplu, un părinte sau un învățător pot câștiga cooperarea copilului prin a-i spune <Știu că sunetul pe care îl scoți acum nu mă deranjează de obicei, însă astăzi mă doare capul. Poți găsi,  te rog,  altceva de făcut care să îți placă?>.

Explică situațiile. Ajută copilul să înțeleagă cauza situației tensionate. De multe ori nu reușim să realizăm cât de ușor copiii încep să răspundă corespunzător odată ce înțeleg care este cauza frustrării lor.

Utilizează constrângerea fizică. Ocazional, un copil poate să își piardă controlul întratât încât se poate răni singur sau îi poate răni pe ceilalți, fiind necesară îndepărtarea sa din acel mediu. Aceasta poate conduce, de asemenea, la o reacție de salvare a aparențelor din partea copilului. Restrângerea fizică nu trebuie privită de copil ca o pedeapsă, ci ca o modalitate de a spune <Nu poți face asta>. În asemenea situații un adult nu trebuie să își piardă cumpătul, iar comentariile celorlalți copii nu trebuie tolerate.

Încurajează copiii să își vadă atât punctele forte cât și slăbiciunile. Ajută-i să înțeleagă că își pot atinge obiectivele.

Folosește promisiunile și recompensele. Promisiunile pentru o plăcere viitoare pot fi folosite pentru a determina ori înceta un comportament. Această abordare nu trebuie comparată cu mita. Trebuie să știm ce îi face plăcere copilului nostru și întotdeauna să ne respectăm promisiunile.

Spune NU. Limitele trebuie foarte clar explicate și susținute. Copiii trebuie să fie liberi să se manifeste între aceste limite.

Spune-i copilului că îi accepți sentimentele de furie, dar oferă-i sugestii pentru exprimarea acestora. Învață copilul să își canalizeze furia în cuvinte și nu în pumni.

Construiește o imagine de sine pozitivă. Încurajează copilul să se autoperceapă ca fiind valoros.

Folosește pedepsele cu atenție. Este o linie subțire între o pedeapsă ce este ostilă copilului și o pedeapsă care este educativă. NU FOLOSI NICIODATĂ pedepse fizice. Folosește pauzele în locul acestora.

Fii un model al comportamentului adecvat. Părinții și învățătorii trebuie să fie conștienți de puternica influență pe care o au, prin acțiunile lor, asupra copilului sau asupra unui grup de copii.

Învață copilul să se exprime verbal. Discuțiile ajută copilul să aibă control și să suprime exprimarea fizică. Încurajează copilul să spună, de exemplu, <Nu îmi place că mi-ai luat creionul>, <Nu vreau să împart acum>.

ROLUL DISCIPLINEI

 

O disciplină funcțională implică crearea unei atmosfere de fermitate, clară și conștientă, folosind rațiunea și înțelegerea. O disciplină disfuncțională implică pedepse care sunt disproporționat de dure, fiind asociată cu ridiculizare verbală și atacuri la integritatea copilului.

Astfel cum a spus un învățător de clasa a IV-a, <Unul dintre cele mai importante obiective ale noastre ca părinți și educatori este acela de a-i ajuta pe copii să dezvolte respect pentru sine și pentru ceilalți>. Chiar dacă pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesari mai mulți ani, este un proces vital atât pentru părinți și învățători, cât și pentru oricine joacă un rol în viața copilului. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie să ne privim copiii ca pe niște oameni valoroși și să fim sinceri în relația cu ei.

Leave a Reply