Ce este consilierea parentală?
Consilierea parentală este procesul promovării și suportului dezvoltării fizice, emoționale, sociale și intelectuale a copilului din copilărie până la vârsta adultă. Aceasta se referă la aspectele creșterii unui copil, făcând abstracție de relația biologică.
În majoritatea cazurilor, cel/cei care ia/iau parte la consiliere parentală este/sunt părintele/părinții biologic/biologici al/ai copilului respectiv, deși poate fi vorba și de alte persoane: o soră/un frate mai mare, un bunic/o bunică, o mătușă, un unchi, un tutore legal ori un alt membru al familiei sau prieten de familie. Noțiunea de ,,părinte bun” prezintă valențe diferite de la o cultură la alta.
Clasa socială, prosperitatea, cultura și venitul influențează modul în care părinții își cresc copilul; valorile culturale joacă, de asemenea, un rol foarte important. În orice caz, odată cu trecerea timpului, practicile culturale, normele sociale și tradițiile evoluează, consilierea parentală fiind într-o continuă schimbare.
În psihologie, teoria investirii parentale sugerează că diferențele de bază dintre femei și bărbați, în această privință, sunt foarte importante din punct de vedere adaptativ, conducând spre diferențele de sex-rol și preferințe.
Stiluri parentale
Stilul parental reprezintă climatul emoțional din casă. Baumrind a identificat trei stiluri parentale – democrat, autoritar și permisiv – ulterior, fiind adăugat un al patrulea stil parental – cel neimplicat. Aceste patru stiluri parentale implică, pe de o parte, acceptare și responsivitate, iar, pe de altă parte, cerințe și control.
Stilul democrat – descris de Baumrind ca fiind cel mai potrivit, îmbinând armonios un nivel mediu al cerințelor față de copil cu un nivel mediu al responsivității părinților; în acest caz, părinții se bazează mai degrabă pe întărirea pozitivă a unui comportament dezirabil decât pe pedepsirea unuia indezirabil. Părinții sunt conștienți de sentimentele și abilitățile copilului, sprijinind creșterea autonomiei copilului, în limite rezonabile. Atmosfera este una de schimb reciproc echitabil în privința comunicării părinte-copil, controlul și suportul fiind echilibrate. Conform cercetărilor realizate, acest stil parental aduce mai multe beneficii, față de cel autoritar sau permisiv.
Stilul autoritar – părinții autoritari sunt foarte rigizi și stricți; ei au cerințe ridicate față de copil, fără însă a fi responsivi nevoilor acestuia; atunci când regulile rigide impuse nu sunt respectate de către copil, aceștia recurg la pedeapsă, pentru a evita ca acest lucru să se repete. Copilului nu i se spune de ce anume a fost pedepsit, ci doar că a primit ceea ce a meritat; ,,Pentru că așa am spus eu!” este o replică frecventă dată de părinții autoritari copilului. Baumrind (1983) a descoperit, în urma unei cercetări, că acești copii erau mai puțin veseli decât ceilalți și mai vulnerabili la stres; în majoritatea cazurilor, copiii au demonstrat o agresivitate pasivă.
Stilul permisiv – în cadrul căruia libertatea și autonomia copilului sunt valorizate, părinții având tendința de a se baza pe oferirea unor motive și explicații copilului; părinții nu au cerințe de la copil, nu stabilesc reguli pe care acesta să le urmeze și nu îl pedepsesc. Acești părinți tind să fie responsivi la ceea ce dorește copilul să obțină pe moment, considerând, de asemenea, că acesta este liber de constrângerile exterioare. Copiii cu părinți permisivi sunt, în general, fericiți, însă, în anumite momente, demonstrează niveluri scăzute ale controlului de sine și a încrederii în forțele proprii, datorită lipsei mediului structurat de acasă.
Stilul neimplicat – părinții neimplicați sunt adesea absenți emoțional iar, uneori, chiar fizic. Aceștia au foarte puține expectații (sau chiar niciuna) față de copil și, de obicei, nu există comunicare; de asemenea, acești părinți nu sunt responsivi la nevoile copilului. Dacă sunt prezenți, aceștia vor oferi copilului ceea ce are nevoie pentru a supraviețui, angajamentul față de acesta fiind minim. Frecvent, datorită acestui stil parental, se creează un spațiu destul de mare între părinți și copii. Copiii care comunică foarte puțin sau chiar deloc cu părinții lor riscă să devină victimele comportamentului deviant al unui alt copil, putând fi ei înșiși implicați în anumite comportamente deviante. Copiii cu părinți neimplicați au de suferit în privința competenței sociale, performanței academice, dezvoltării psiho-sociale, prezentând, de asemenea, comportamente problematice.