Parenting-ul constituie una dintre temele majore ale psihologiei, importanța sa derivând din consecințele psihice pe care le are în plan individual și colectiv. Conștientizarea impactului parental, precum și informarea, și promovarea asupra unor metode cât mai eficiente de educare și dezvoltare socio-emoțională a copiilor pot constitui instrumente reale de ajutor pentru figurile parentale. Cu toate acestea, este esențial ca informațiile care ajung la părinți să fie corecte și valide din punct de vedere științific, evitând, astfel, accesul la informații viciate.
Influența părinților asupra copiilor este covârșitoare, perioada copilăriei fiind una extrem de sensibilă privind dezvoltarea emoțională a acestora. Componenta geneticii, dar și cea a dinamicii familiale se află la baza continuității intergeneraționale, deoarece copiii internalizează din familia de origine ,,idealurile, valorile și tiparele comportamentale” (Cowan, 2005, p. 279). Amprentele părinților, fie pozitive sau negative, rămân asupra copiilor vreme îndelungată și, de cele mai multe ori, chiar pe întreg parcursul vieții, motiv pentru care este important să oferim acestora oportunități de dezvoltare cât mai sănătoase, rupând, astfel, lanțul pattern-urilor toxice. A neglija responsabilitatea enormă pe care o avem față de copii, înseamnă a ne condamna viitorul la reluarea unui trecut dureros.
Parenting-ul suportiv
Parenting-ul suportiv constituie premisa dezvoltării sănătoase a copiilor, aflându-se în strânsă corelație cu ,,sănătatea mintală, stima de sine, competența socială, realizările academice, precum și cu relațiile optime inter-colegiale” (p. 602, McNeely și Barber, 2010). A fi părinte este una dintre cele mai mari responsabilități, implicând mai mult decât preocupările legate de satisfacerea nevoilor de bază ale copilului (David et al., 2011). Satisfacerea nevoilor fizice, emoționale, psihologice și de dezvoltare sunt, de asemenea, importante și intră tot în atribuțiile părinților, potrivit aceleiași surse.
Un studiu realizat pe un eșantion de adolescenți din 12 țări indică faptul că îndrumarea parentală constituie un comportament ce exprimă afecțiune, ajutându-i pe aceștia să rezolve nu doar dificultățile imediat existente (,,Ghidează-mă pe calea cea buna”)(McNeely și Barber, 2010). Petrecerea timpului de calitate împreună este, de asemenea, un alt indicator al afecțiunii din perspectiva adolescenților, potrivit sursei menționate anterior. În timpul perioadelor marcate de tensiuni, ascultarea proactivă și schimbul ideilor între părinți și copii, pot contribui la fundamentarea încrederii în figurile parentale la care copiii să poată apela în cazul unor conflicte interne sau externe (Hung, 2022).
Un semn de iubire, în percepția adolescenților, este reflectat și de cadourile părinților, care dețin calitatea de a fi de valoare și rare, cum ar fi banii sau alte obiecte pe care aceștia și le doresc (McNeely și Barber, 2010). În ceea ce privește sprijinul pentru educație, adolescenții tind, în cele mai multe dintre cazuri, să nu perceapă acest ajutor ca fiind un semn de iubire, excepție făcând copiii din culturile în care accesibilitatea educației de calitate este scăzută (McNeely și Barber, 2010).
Efectele parenting-ului deficitar
Cu toate că părinții depun eforturi majore pentru a-și crește și îngriji copiii, totuși circumstanțele educaționale, economice, sociale, familiale și de sănătate mintală ale acestora pot reprezenta reale piedici în calea unei activități parentale adecvate (Perrin et al., 2016).
Pentru o dezvoltare sănătoasă a copiilor, atenția asupra sentimentelor acestora este crucială, neglijarea aspectului emoțional având consecințe negative din punct de vedere psihic. „Astăzi plătim prețul, ca familii și ca societate, dată fiind creșterea violenței și a lipsei de respect. Plătim acest preț atunci când vedem cum adolescenți în aparență sensibili devin părinți, iar apoi încearcă să scape de nou-născuți ca și cum ar fi niște cumpărături nedorite la supermarket. (…) Și, bineînțeles, prețul îl plătesc copiii noștri, deoarece nefericirea și tulburările lor de comportament sunt în continuă creștere ” (Goleman, apud Elias et al., 2012, p. 21).
Rezultatele unui studiu arată că 15 % dintre adolescenții ai căror mame aveau un diagnostic de tulburare psihică, au dezvoltat la rândul său probleme mentale, precum anxietate și depresie, având, totodată și dificultăți în mediul școlar și simțindu-se hărțuiți mai des în contexte sociale (Mowbray et al., 2004). Cu toate acestea, există serioase întrebări cu privire la generalizabilitatea acestor rezultate, volumul eșantionului fiind unul restrâns (166 de participanți). Părinții cu un istoric de viața traumatizant, expuși în nenumărate rânduri violenței, pot dezvolta simptome de depresie și anxietate, ce pot reprezenta un impediment în activitatea de părinte, potrivit lui Appleyard și Osofosky. ,,Copiii cu părinți deprimați prezintă mai multe probleme de afectare și de comportament depresiv (…)” (Appleyard și Osofsky, 2003, p. 114).
Expunerea la violență a bebelușilor și copiilor are numeroase consecințe negative, mai ales pe plan emoțional (Appleyard și Osofsky, 2003). Iritabilitatea crescută, teama de singurătate, suferința emoțională, imaturitatea comportamentală reprezintă unele dintre cele mai importante efecte ce derivă din expunerea acestora la violență, potrivit autorilor cercetării. Aceeași cauză poate fi atribuită și în cazul apariției tulburărilor de somn, pierderii abilităților lingvistice sau de folosire a toaletei. Atunci când trauma acestora este profundă, simptomele manifestate sunt similare tulburării de stres post-traumatic (Appleyard și Osofsky, 2003).
Cum poate fi rupt lanțul traumei intergeneraționale?
,,Rezolvarea traumei nu înseamnă ștergerea acesteia, ci transpunerea experiențelor și efectelor sale în sfera conștiinței’’ ( Isobel, 2019, p. 7).
Trauma intergenerațională poate fi definită prin transmiterea traumei între generații, în mod direct sau indirect, prin intermediul căii relaționale (Isobel et al., 2019). Potrivit lui Isobel et al. (2019), natura relațională a dezvoltării neurobiologice stă la baza reproducerii traumei de către copii, aceasta fiind fundamentul relației de atașament.
Educația părinților constituie un pas important în înțelegerea și răspunderea adecvată la nevoile copilului (Appleyard și Osofsky, 2003). Este important ca, în cadrul educației privind mecanismele de transmitere a traumei, să fie incluse cunoștințe actualizate, fiind esențial ca acest proces de învățare să cuprindă informații cât mai recente despre reziliență, neuroplasticitate și trauma relațională (Isobel et al., 2019).
Ședințele de terapie, precum și necesitatea asistenței și intervenției aparținătorilor, sunt cruciale pentru părinții și copiii care au fost martori sau victime ale violenței, pentru a promova sănătatea și bunăstarea întregii familii, dar și pentru a răspunde nevoilor emoționale ale acestora (Appleyard și Osofsky, 2003). Este esențial ca intervențiile terapeutice care abordează trauma să fixeze, printre altele, ca obiectiv principal, împiedicarea transmiterii relaționale a traumei, prin construirea unei surse de securitate și creștere în clientul aflat în proces de transformare (Isobel et al., 2019). Astfel, potrivit cercetătorilor menționați, extinzând lucrul cu trauma, vizând și generația următoare în cadrul procesului terapeutic, beneficiile se pot multiplica prin prevenirea transmiterii traumei intergeneraționale. De asemenea, concentrarea intervențiilor asupra schimbării relațiilor de cuplu ar putea modela în sens benefic calitatea relației părinte-copil, rezultatele unei cercetări arătând o mai mare eficacitate a acestei intervenții, comparativ cu axarea pe strategiile de parenting (Cowand, 2005).
Programele care facilitează formarea competențelor importante pentru părinții copiilor (e.g. Positive Parenting Program, Family Check-Up), au arătat progrese în privința abilităților parentale. Acestea presupun identificarea unor tipare comportamentale dezadaptative, asociate, în unele cazuri, cu simptomatologia psihopatologică, oferind atât asistență medicală, cât și expertiză în domeniul sănătății comportamentale prin dezvoltarea abilităților parentale (Perrin et al., 2016).
Totodată, unirea forțelor guvernului cu instituțiile serviciilor de sănătate, precum și cu profesioniștii și cercetătorii din domeniul sănătății, ar putea constitui un alt pas important în vederea promovării bunăstării psihice, prin furnizarea unor măsuri multidisciplinare în domeniul sănătății mintale (Colizzi et al., 2020). Intervențiile axate pe îmbunătățirea relației de cuplu ar putea fi, de asemenea, luate în considerare de către factorii de decizie politică, astfel, fiind consolidată bunăstarea copiilor (Cowan, 2005).
Concluzii
Parenting-ul suportiv ar putea fi una dintre metodele de care generația actuală are nevoie, pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere emoțional și pentru a sparge ciclul suferinței psihice. Părinții sunt sursele primare de afecțiune ale copiilor și primele modele după care ființele umane se ghidează, mai mult sau mai puțin conștient, motiv pentru care este important să conștientizăm impactul parental asupra viitorilor adulți. Ruperea de pattern-urile negative se poate realiza, așadar, prin construirea unor relații satisfăcătoare între părinți, precum și prin intermediul diferitelor programe de îmbunătățire a strategiilor parentale, acest tip de parenting având potențialul de a construi un viitor al conștientizării și acceptării. ,,O călătorie de o mie de mile începe cu un singur pas” (Lao Tzu).
Bibliografie
Appleyard, K., & Osofsky, J. D. (2003). Parenting after trauma: Supporting parents and caregivers in the treatment of children impacted by violence. Infant Mental Health Journal: Official Publication of The World Association for Infant Mental Health, 24(2), 111-125. https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/imhj.10050
Brody, G. H., Yu, T., Nusslock, R., Barton, A. W., Miller, G. E., Chen, E., … & Sweet, L. H. (2019). The protective effects of supportive parenting on the relationship between adolescent poverty and resting-state functional brain connectivity during adulthood. Psychological science, 30(7), 1040-1049. 10.1177/0956797619847989
Colizzi, M., Lasalvia, A. & Ruggeri, M. Prevention and early intervention in youth mental health: is it time for a multidisciplinary and trans-diagnostic model for care?. Int J Ment Health Syst 14, 23 (2020). https://doi.org/10.1186/s13033-020-00356-9
David, D. H., Styron, T., & Davidson, L. (2011). Supported parenting to meet the needs and concerns of mothers with severe mental illness. American Journal of Psychiatric Rehabilitation, 14(2), 137-153. https://doi.org/10.1080/15487768.2011.569668
Frazer, A. L., & Fite, P. J. (2016). Maternal psychological control, use of supportive parenting, and childhood depressive symptoms. Child Psychiatry & Human Development, 47(3), 384-396. https://doi.org/10.1007/s10578-015-0573-8
Hung, J. (2022). A Systematic Review on Digitalisation, Parenting, and Children’s Mental Health in China amid the Pandemic. doi: 10.20944/preprints202203.0057.v1 https://www.preprints.org/manuscript/202203.0057/download/final_file
Isobel, S., Goodyear, M., Furness, T., & Foster, K. (2019). Preventing intergenerational trauma transmission: A critical interpretive synthesis. Journal of clinical nursing, 28(7-8), 1100-1113. https://doi.org/10.1111/jocn.14735
McNeely, C. A., & Barber, B. K. (2010). How do parents make adolescents feel loved?
Perspectives on supportive parenting from adolescents in 12 cultures. Journal of Adolescent Research, 25(4), 601-631. https://doi.org/10.1177/0743558409357235
Mowbray, C. T., Bybee, D., Oyserman, D., Allen-Meares, P., MacFarlane, P., & Hart-Johnson, T. (2004). Diversity of outcomes among adolescent children of mothers with mental illness. Journal of emotional and behavioral disorders, 12(4), 206-221.
Pape Cowan, C., & Cowan, P. A. (2005). Two central roles for couple relationships: Breaking negative intergenerational patterns and enhancing children’s adaptation. Sexual and Relationship Therapy, 20(3), 275-288. https://doi.org/10.1080/14681990500140859
Perrin, E. C., Leslie, L. K., & Boat, T. (2016). Parenting as primary prevention. JAMA pediatrics, 170(7), 637-638. https://jamanetwork.com/journals/jamapediatrics/article-abstract/2522754
Articol redactat de Gabriela Marin